S-ar fi inventat, cică, o neurotehnologie prin care îți poți dezactiva amintirile dureroase. Ați vrea? Ați șterge vreo două – trei din alea rele rele? O amintire dureroasă care încă mă înspăimântă e de când aveam vreo 8 ani și, într-o tabără comunistă la mare, am călcat într-o sticlă spartă (care era sub apă). Mi-au băgat 5 copci în talpă și totul fără pic de anestezie că deh, așa era pe vremea ceaușeștilor, nu se găseau astfel de lucruri pentru copii. Și mai am și altele, cele mai dureroase sunt cele provocate de oameni pe care-i credeam prieteni.
Deci cum e: ați șterge câteva? Eu cred că generațiile contemporane sunt tot mai puțin obișnuite cu durerea. Sigur că e bine că avem tot mai multe mijloace medicale de control/diminuare a durerii și că ele au îmbunătățit colosal actul vindecării (gândiți-vă că, în domeniul chirurgiei, cea mai transformatoare descoperire rămâne anestezia). Dar nu despre durerea în cazuri extreme vorbesc.
Suntem generații cu un prag de toleranță tot mai redus la durere, pentru orice, cât de mic, băgăm o pastilă, o psihoterapie, o ideologie… Uite cu vaccinarea: am amici care preferă să amâne vaccinarea doar pentru că se tem de posibila durere provocată de efectele adverse (deja celebra durere în braț la locul injecției). Anxietatea provocată de o durere altfel suportabilă e mai puternică decât dorința de protecție de sine și a celor din jur.
Pe undeva pe acolo, cred că fiecare ne-am dori să scăpăm de amintirile marilor dureri: fie fizice, fie sufletești. Dar poate că asta ne-ar face mai săraci, așa cumva bidimensionali, ca niște păpușele fericite și nițel cam tâmpițele. Ca și cum viața proiectată pe instagram chiar ar fi reală. Brrr…
… și totuși, cum naiba să nu-ți dorești să scapi de amintirile dureroase? 🙂