Îl respectam, dar n-am fost niciodată un mare fan al lui. După ce i-am citit ‘Levantul’ m-am convins că este, simplu spus, atins de geniu. Dar proza lui… hmm, deși m-am străduit, nu am gustat-o niciodată. Și mi-a părut rău pentru că mă simțeam victima unui ghinion auto-provocat: acela de a fi contemporan cu un mare scriitor român fără ca gustul meu subiectiv să fie sincron cu stilul scriiturii lui.

Tocmai de asta înainte de a cumpăra ‘Theodoros’, o carte care costă destul timp (e masivă) și destui bani (prețul e peste media obișnuită în România), am întrebat insistent un amic, în a cărui părere am încredere, dacă merită să încep acest roman. Dacă nu erau încurajările lui mai mult ca sigur că nu o făceam.

Din nou spus simplu, și fără prețiozități: ‘Theodoros’ este o carte uluitoare. Nu doar că îmi place enorm, dar sunt fascinat de limba folosită, de structura narativă absolut incredibilă, de varietatea cuvintelor, de sintaxa frazelor; cartea este nu doar fructul unui scriitor genial, dar și opera fascinantă a unui arheolog al cuvintelor. Cu siguranță este cel mai bun roman scris în limba română pe care eu l-am citit vreodată. Deși poate părea stupid să faci astfel de topuri, viciul meu e să le fac: aș plasa ‘Theodoros’ fără ezitare în top 5 al celor mai bune romane pe care eu le-am citit vreodată, indiferent de limba/cultura din care provin. Pe măsură ce mă apropii de finalul ei, îmi dau seama că cele 600 de pagini ale cărții sunt un avantaj: pentru că nu vreau să se termine. Și nu mai am 20 de ani să mă entuziasmez ușor la un roman.

Acum sunt tare norocos că limba originală în care este scrisă această carte e limba mea. Nu e ceva patriotic în ceea ce spun, e doar norocul de a mă putea bucura pe deplin de toată frumusețea cărții căci, inevitabil, parte din această frumusețe se va risipi după o traducere. Mă bucură foarte mult și să văd cum prezentarea romanului în diferite orașe din țară face săli pline: sunt câteva picături de speranță de care eu personal am mare mare nevoie.

Mi s-a întâmplat de câteva ori să trăiesc o emoție foarte specială: gratitudinea de a fi martorul nemijlocit a unei frumuseți unice. Am pățit-o când eram student și am văzut prima oară, era o dimineață foarte devreme, Loggia della Signoria din Florența. Mi s-a mai întâmplat când eram în Himalaya, undeva la peste 3000 de metri, și am văzut brumă albă peste terasele verde crud de orez. Sau când am văzut cupola albastră a moscheii Șahului din Isfahan. Sau atunci când corul de băieți de la Temple Church din Londra cânta Tavener în diminețile de duminică. Sau când priveam laptele curgând și coaja pâinii din ‘Lăptăreasa’ lui Veermer. Sau când alunecam în viteza schiurilor pe o pârtie cu o astfel de înclinație că părea că e mai mult cer decât munte.

Același fel de gratitudine îl simt în timp ce citesc ‘Theodoros’. Mulțumesc Mircea Cartarescu. Din toată inima.