Vorbesc, explic, încerc să conving dar nu reușesc defel să-mi dau seama de reacția interlocutorilor de peste masă. Fețele le sunt acoperite de măști, le văd doar ochii și fruntea, ori eu am nevoie să văd gura, nasul, obrajii ca să pot citi feedback-ul facial. E ok, pot să comunic și așa, dar e ca și cum aș conduce noaptea fără faruri.

Și chiar conduc printr-un București cu vânt. Aglomerație imensă, așa ca la 4 ani de „revoluție în trafic”, când mă trezesc deodată cu o mănușă chirurgicală aterizată pe parbriz. De mirare e că nu mă miră.

Spălat, ras, frezat, îmbrăcat frumos pentru o conferință/zoom la care vorbesc. Vorbitul îl fac în camera de lângă încăperea unde m-am spălat-ras-frezat-îmbrăcat frumos. Nițel straniu.

Cele mai apropiate dialoguri cu prieteni pe care din cauză de precauție nu i-am mai întâlnit de luni de zile au ajuns să fie cele în care le liniștesc anxietatea legată de COVID: li s-a îmbolnăvit vecinul, colegul sau chiar cineva din familie. Intimitate favorizată de anxietate.

Îmi e dor de întâlnirile profesionale în cafenelele cu miros dulce. Înainte de pandemie le uram.

Micile detalii modificate în viața unui om obișnuit sunt de fapt adevărata măsură a impactului pe care această pandemie îl are (și îl va mai avea) asupra vieților noastre. Trăim deja de 6 luni cu ea.