E unul dintre cele mai subestimate orașe de către români deși este, după București, cel mai mare oraș – are peste 700.000 de locuitori – în care limba română e vorbită majoritar. În ultimii ani am ajuns să cunosc bine Chișinăul și cum azi e hramul lui, sărbătoare atât de importantă la frații de peste Prut încât primesc liber, să vă zic câteva secrete de-ale lui, paradoxuri, dar și pe unde să mâncați și să beți bine.

Cei doi oameni care au influențat cel mai mult felul în care arată centrul orașului sunt un neamț și un italian, amândoi educați în imperiul țarist: arhitectul Bernardazzi, care a desenat o mare parte din clădirile vechi ale orașului, și primarul Carol Schmidt, care l-a modernizat. Zona asta centrală din oraș e superbă toamna pentru că ei încă nu și-au toaletat (ce termen idiot) radical copacii, așa că o bună parte din străzile din centru sunt umbrite de fagi, platani sau stejari imenși.

Cartierele orașului pe de altă parte, cele mai multe dintre ele, arată rău, majoritatea străzilor sunt foarte proaste, dar zona asta centrală are un parfum și un lustru de cocoană mare, e drept cam bătrâioară, dar care își ține încă vie eleganța.

Orașul are foarte multe parcuri, e mai verde decât Bucureștiul, Timișoara sau Clujul, iar cel mai cunoscut e cel din centru cu aleea scriitorilor, statuia lui Pushkin într-o parte și a lui Ștefan cel Mare (și sfânt ca apa din șpriț) într-alta. Interesant că ideea parcului ăsta a avut-o țarul Alexandru.

Catedrala din centru, deși român-ortodoxă, e cât se poate de neoclasică (probabil un simbol care trimite către latinitate) și sovieticii au stricat-o de două ori: o dată în 1941 când au incendiat-o, și a doua oară în 1962 când au dinamitat clopotnița și au transformat biserica în sală de expoziții. Din prea multă „frățietate”, sovieticii au dinamitat de altfel mai multe clădiri istorice ale orașului.

Unul din locurile mele preferate din centru e zona dintre actualul Muzeu de Artă – o clădire foarte frumoasă în interior, care a fost pe rând liceu de fete ridicat de o prințesă abhază și sediul central al bolșevicilor la 1917 – și actualul Muzeu de Istorie – unde a fost liceul de băieți Hașdeu (da, Hașdeu era basarabean și a făcut liceul la Chișinău). Între cele două muzee sunt niște cafenele șic, unde vă sfătuiesc să mâncați un tort de ciocolată cu cireșe, iar în Muzeul de Istorie e un Cărturești Chișinău foarte frumos, în curtea din față organizându-se concerte sau degustări de vin.

Cel mai mult îmi place casa Herța (păcat că e lăsată în părăsire), de peste drum de clădirea insipidă care găzduiește președinția. I-a aparținut lui Vladimir Herța, un personaj foarte interesant: băiat de bani gata, a tocat averea familiei, a ajuns să cânte pe străzi prin Italia, apoi s-a făcut avocat de succes și a ajuns unul dintre cei mai importanți politicieni basarabeni unioniști. În casa asta a dormit de mai multe ori George Enescu (care a ținut multe concerte la Chișinău), și a cinat Marghiloman, impresionat de numărul mare de doamne prezente.

Un pic mai la vale, e cafeneaua Poeziei unde versuri n-am auzit, dar cafeaua e tare bună, și chiar peste drum biserica Schimbării la Față (mazilită și asta de sovietici la un moment dat), care are în prezent unele dintre cele mai faine fresce pe care le-am văzut vreodată într-o biserică ortodoxă: draci cu laptop, vampiri și chiar niște călăreți care seamănă leit cu cei din Mordor-ul lui Tolkien. [vezi foto]

O altă clădire care-mi place mult e Muzeul de Etnografie, care are peste 150 de ani și în beciul căreia a fost închis Osman Pașa după ce a pierdut Plevna, dar în grădina căreia acum se țin concerte de jazz.

La 5 minute de mers pe jos e și cel mai bun restaurant din Chișinău (Divus – unde fac un biban în sos dulce-divin), și cea mai bună cofetărie din Chișinău (Dulce Hanna – cu cel mai bun medovic).

Încă 10 minute pe jos și veți găsi o librărie micuță dar absolut minunată – Editura Cartego – cu cele mai frumoase cărți pentru copii pe care le-am văzut eu vreodată, unde la subsol sunt expoziții de pictură, iar la etaj se fac felurite lecții de artă pentru copii și domnișoare. Lângă e Gastrobar, un restaurant unde se vorbește mult rusește dar zama e zamă, și supa de dovleac universală.

Vinul… eh, vinul, tot românașul dezorientat e trimis la Cricova sau la Milești. Sunt ok, dar foarte turistice. Dacă vreți unde se duc localnicii, mergeți la Asconi, e superb locul toamna sau vara (am corupt mai mulți concetățeni, fratele Striblea poate da mărturie) și la doar 30 de minute cu mașina. Oricum în jurul Chișinăului sunt o mulțime de crame frumoase împrăștiate pe dealurile împădurite sau printre lacurile din vecinătate. Eu am făcut o pasiune pentru un Saperavi (crama Gitana) și pentru un cupaj numit Bad Boys (crama Carpe Diem) cu Fetească Neagră la bază.

Și dacă mai vreți mâncare, pe lângă restaurantele georgiene și uzbece bune pe care le au, plăcintele de la Ștefăniță (o dugheniță chiar în spatele Liceului Spiru Haret, cu afișe cu „Aici nu se copiază” lipite pe ferestrele școlare) devin legendare printre cunoscători – cele cu vișine și dovleac sunt delicioase, cele cu halva sunt inedite. Se găsește ușor, după coada din fiecare dimineață.

Cam așa e Chișinăul adevărat: cu oamenii lui (cel puțin) bilingvi dintre care unii arată ca mafioții dar au suflet de înger, iar alții arată ca îngerii dar au suflet de mafiot; cu soleanca, plăcintele și centrul lui plin de povești și gusturi; cu cartierele părăginite pline de bătrâni sărmani care-și întind lucrușoarele pe trotuar sperând să facă un bănuț; cu tinerii lui frumoși și plini de dor de ducă; cu nenorocul și îndârjirea lui.

Te poți uita în multe feluri la acest oraș, în care oamenilor nu li se pare (încă) demodat să spună poezii cu voce tare – și fac asta în cel puțin două limbi diferite. Poți să nu-l înțelegi, dar cu siguranță nu poți să-l tratezi de sus.

E aproape, e lângă noi, și e de cuprins.