Citeam formularele de la recensământ și mi-am dat seama că limbajul de lemn al majorității instituțiilor statului nu este o întâmplare și nici o dovadă de incompetență.
Este o chestiune de cultură organizațională, asumată.
Scopul instituțiilor noastre și a oamenilor din aceste instituții este securizarea continuă.
Ei nu ne văd pe noi, cetățeni, ca pe niște clienți, ci mai degrabă ne văd ca milioane surse de amenințare pentru ei.
Șefii de obicei sunt niște vătafi numiți politic, cărora le place puterea chiar dacă nu se pricep la nimic și care se folosesc de această putere cu orice ocazie.
În acest fel oamenii din instituții mereu s-au protejat de șefi, dar și de noi, cei care i-am putea pune pe ei în lumină proastă.
Și s-a creat o cultură a neasumării.
Pentru o astfel de cultură limbajul de lemn, pe care nu îl înțeleg nici măcai ei, vine ca o mănușă.
Când nu știm ce comunicăm, nu știm nici ce am asumat. Când nu știm ce am asumat, nu putem fi trași nici la răspundere.
Iar zilele astea se vede, scopul instituțiilor din România este ca niciodată, nimeni să nu poată să-i tragă la răspundere.
Poate chiar și a societății.