Acum un an am aflat că m-am calificat la Campionatul European la Spartan și de atunci mă antrenez extrem de intens cu 7-8 antrenamente pe săptămână.
Cum s-au anulat mai toate competițiile de-a lungul anului, organizatorii s-au încăpățânat să țină concursul, iar eu tot încercam să ridic nivelul meu de efort ca să pot performa la potențialul meu maxim.
Cu o lună jumătate înainte de concurs Wizz a anulat zborurile directe spre Tenerife, ca fix cu o lună înainte să-mi vină și mie confirmarea că sunt infectat cu COVID.
În mod ciudat nu mă simt dezamăgit. Nu simt că am pierdut un an, nu îmi zic că m-am antrenat degeaba și nu vizualizez în cap cât de bine m-aș fi descurcat acolo.
Mi-ar fi plăcut mult să fiu la start, să simt emoțiile competiției, să trag de mine și să dau tot ce pot, dar pare că nu 2020 e anul pentru așa ceva.
Dacă nu pentru altceva, acest an a fost util să-mi arate partea plină a paharului și în loc să mă plâng și să mă uit la ce am pierdut, aleg să mă bucur că am reușit să mă antrenez pe durata unui an atât de ciudat, că am fost sănătos mai tot anul, că, deși am luat COVID, am simptome ușoare și că sunt singurul în toată familia mea cu acest virus.
Am avut cu toții un an greu. Dar putea să fie mult mai greu.
Sunt recunoscător pentru toate aceste provocări și pentru faptul că avem un pahar, care e pe jumătate plin. 🙂