Oamenii pleacă. Demisionează, mai precis.
Asta vedem și atunci când ne uităm la cifre, dar și când ne uităm la cercurile noastre de cunoștințe și prieteni.
Marea demisioneală sau marea rearanjare chiar se întâmplă și cifrele din SUA ne arată că nici vorbă de încetineală. Luna martie este un nou record absolut de demisii, cu 4.53 de milioane de plecări.
Probabil că la noi fenomenul este mai redus, însă este clar că există.
Și cifrele nu ne arată cea mai dureroasă partea demisiilor.
De multe ori oamenii care pleacă primii sunt exact cei care nu ar trebui să plece.
Știm că doar 15-20% dintre oameni sunt conectați la jobul lor, sunt entuziasmați de ce fac și vor ca în fiecare zi să aducă o contribuție cât mai mare la împlinirea misiunii organizației.
Problema este că exact acești oameni sunt cei care pleacă în momentele în care devin deziluzionați. Ei sunt care nu tolerează să vadă că valorile declarate diferă de cele trăite, reale. Ei sunt cei care observă și critică ineficiența, birocrația inutilă, redundanțele și lucrurile care nu funcționează. Ei sunt cei cărora le pasă.
Și ei sunt oamenii pe care nici o organizație nu ar vrea să-i piardă.
Oamenii care stau cu tine indiferent ce faci sau cum te comporți probabil nu sunt cei mai conectați la visul tău.
Cei care chiar ridică vocea, chiar se zbat să schimbe ceva ar putea fi exact acei oameni cărăra le pasă și astfel de oameni mereu găsesc ușor și oportunități.
Impactul demisiilor nu în cifre absolute se va măsura, ci în pierderea acelor oameni care ar fi capabili să transforme organizații.
Poate și de asta merită să fim mult mai atenți la oamenii noștri și la nevoile lor în această perioadă.