Când eram mai mic visul meu era să am burtă, așa că mi-am crescut o burtă atât de serioasă, că aveam momente când semănam cu o minge.

Până mi-am dat seama că în pubertate asta nu era un avantaj, era prea târziu. Burta era acolo și nu voia deloc să dispară. Iar asta m-a făcut să fiu nemulțumit de mine și să mă uit cu invidie la băieții care excelau la sport, mai ales că deseori eram ținta lor favorită de bullying.

O vreme bună mi-am manifestat frustrarea fată de ei, făcând glume și ironii intelectuale la adresa lor și mă amuzam că nu se prindeau, decât cu o întârziere semnificativă. Ei în schimb mă băteau de fiecare dată după ce se prindeau, iar câteodată chiar preventiv, ca să fie siguri.

Și așa am dezvoltat noi un cerc vicios, în care eu îi batjocoream că sunt mai atleți ca mine, iar ei mă băteau că eram fix acel copil care excela la toate, mai puțin la sport.

După o vreme mi-am dat seama, că oricât de multă satisfacție mi-ar aduce momentele când îmi bat joc de ei, aceste clipe sunt scurte și bucuria trece repede. Loviturile și frica asociată ține mai mult însă.

Așa că mi-am schimbat strategia și am ales să mă împrietenesc cu ei. În acest fel mi-am dat seama că și ei au fricile și sensibilitățile lor, că doar pentru că învățarea nu a fost focusul lor, asta nu înseamnă că nu pot fi inteligenți, iar ei au aflat că provocările mele vin mai degrabă dintr-o invidie/admirație.

De ce zic asta? Că mi se pare că exact aceste jocuri copilărești joacă societatea noastră.

Ne frustrează și ne enervează oamenii care au păreri diferite de noi, spunându-ne că ceilalți caută să simplifice totul și nu țin să descifreze toate subtilitățile și nuanțele unei societăți din ce în ce mai complexe. Ca să ne răzbunăm pe ei, facem ironii și glumițe la adresa lor, arătându-le câte nuanțe ratează și cât de simplu le credem gândirea lor, fără să observăm că în acest fel și noi simplificăm lumea la alb și negru.

În acest fel o parte din oameni se acoperă cu o superioritate imaginară a intelectului propriu, pretinzând adevăruri absolute, astfel ratând multe nuanțe și oameni la fel de inteligenți în cealaltă tabără, iar ceilalți, la rândul lor, folosesc orice ocazie să arate intelectualilor pretinși, că regulile jocului în democrație depind de majoritatea reală, nu de cei care domină discursul public.

Și așa ne trezim cu Brexit, Trump, Bolsonaro și alte experimente eșuate, care ne fac să ne definim și mai bine taberele și să construim bariere și mai mari între noi.

E bine să fii informat, învățat, e bine să fii inteligent.
Însă inteligența adevărată se manifestă nu în lecțiile nesolicitate pe care le dăm altora, ci în dorința noastră sinceră de a îi înțelege pe cei care nu au avut șansa să aibă acces la sisteme, procese și informații.

Nu educația ne diferențiază, ci capacitatea de a înțelege și a accepta că suntem diferiți și avem nevoie de lucruri diferite. Iar cheia reușitelor noastre, ca indivizi și ca societate stă în capacitatea noastră de colaborare.

Altfel, putem continua ca până acum. Îi facem pe ceilalți să se simtă prost, iar ei ne bat la rândul lor cum ne prind.
Și problemele rămăn.