De când a început criza asta sanitară, pot să spun că am avut o abordare destul de relaxată. Am purtat mască, când și unde trebuia, am urmat recomandările și regulile, dar nu m-am omorât cu măsuri suplimentare.
Acum nu demult 2 persoane apropiate mie, chiar din cercul meu imediat, m-au anunțat că au primit confirmări și au COVID.
Neavând simptome nu m-am speriat deloc, mai mult, primul meu gând a fost că ce fain ar fi dacă aș avea și eu și aș dovedi asimtomatic.
M-am izolat, m-am dus la test, iar cum așteptam rezultatul am început să calculez și să listez persoanele cu care am intrat în contact în perioada aceea.
M-am gândit la persoane foarte apropiate, la prieteni buni, la colegi, dar și la oameni necunoscuți, care din întâmplare ar fi putut să ia virusul de la mine și cum făceam acest exercițiu mă simțeam din ce în ce mai prost.
A venit rezultatul, din fericire negativ.
Dar dacă mă gândesc înapoi la zilele în casă și la gândurile mele, la emoțiile care mă cuprindeau, nu pot să zic că au fost cele mai bune zile din an.
Nu pot să spun nimănui ce să gândească și cu atât mai puțin ce să facă.
Ce știu însă, că nu mai vreau vreodată în vață să mă gândesc la cum acțiunile MELE sau lipsa MEA de atenție cum ar putea afecteze pe EI, oameni dragi din jurul meu. Nu mai vreau să fac liste, nu mai vreau să generez scenarii de cum să le dau vestea și nu vrea să mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla dacă…
Devine așa viața mea mai complicată? Probabil. Dar e o complicație cu care pot să trăiesc.