Acum 37 de ani eram un pionier mandru. Ma entuziasmau foarte mult sloganurile invatate la scoala, mai ales cele legate de pacea mondiala ce urmeaza sa vina. Pentru ca eram un copil extrovert care vorbea mult, parintii nu imi ziceau despre ce se intampla in spatele mesajelor frumoase. Nu spuneau ca matusa mea era chemata la militie saptamanal pentru ca intr-o zi ne-a dat un telefon sa-i anunte pe ai mei ca comediantul lor favorit antisistem e pe un post de radio in limba maghiara. Nu mi-au zis ce au facut armatele ruse in Budapesta si Praga in numele pacii. Mai mult, au facut cumva ca noi copii sa nu simtim lipsurile acute ale acelor vremuri.

Acum aud iarasi mesajul pacii generale si nu-mi suna deloc bine. Mai ales cand pacea ar trebui sa fie adusa de agresori sau in alianta cu acestia. Daca am invatat ceva pana acum in viata, este ca relatiile adevarate sunt imperfecte. Cateodata arata si se simt bine, cateodata mai putin. Probabil asa e si cu democratia noastra.

Am avut momente faine si reprezentanti cu care ne-am mandrit, dar am avut si viduri mari de viziune si leadership, cum a fost si perioada recenta. Faptul ca vedem toate aceste neajunsuri insa, inseamna ca lucrurile merg. Ca sistemul asta imperfect functioneaza si se poate imbunatati.

Prefer mereu o realitate onesta, dar imperfecta perfectiunii promise, netransparente.