de George Butunoiu

Pe unde stau eu locuiesc mulți dintre comuniștii și securiștii bătrâni, nomenclaturiști, manipulatori și actori ai revoluției, mafioți retrași spre sfârșitul vieții. Îi văd prin parcuri cum își plimbă cățeii, în ținute lejere, unii cu pantaloni scurți. Toți – cred că fără excepție, dacă mă gândesc bine – au căței foarte mici, miniaturali. Nu-mi aduc aminte să fi văzut pe vreunul cu un câine mediu sau mare. Mă opresc adesea și mă uit la ei cu câtă dragoste se uită la micile vietăți, îi mângâie, le vorbesc ca unor copilași, se asigură că le este bine, că sunt fericiți.

Stăteam aseară la o masă pe o terasă, și alături, într-un colț, un mafiot bătrân singur cu cățeluș despre care abia mai târziu m-am prins că era viu, atât de mic era. Cât am stat eu vreo jumătate de ceas, mafiotul i-a vorbit încontinuu cățelușului, în șoaptă, care asculta foarte atent, cu ochii țintă în cei ai mafiotului, fără să facă cea mai mică mișcare. Încontinuu i-a vorbit mafiotul cățelului în șoaptă, nu s-a oprit o clipă. Și avea ce să-i spună, se pare, că nu s-a repetat aproape deloc cât am stat acolo. Eu, cu doi copii mici și foarte mici, încă nu am învățat până acum atâtea cuvinte dulci și declarații de dragoste și de fidelitate, pe câte am auzit eu aseară acolo, pe terasă…

Continuarea, aici.