Mă îndepărtez de mulți dintre românii care trăiesc de câțiva ani în Occident, și îmi pare rău de asta. Îi apreciez foarte mult pe occidentali pentru tot felul de lucruri, în special cele legate de job și de business, în general, de relațiile lor în comunitate, de politețea socială – așa mecanică cum e ea.

Dar mie nu mi se potrivesc defel tipurile acelea de relații personale pe care le au ei între ei, cu cunoscuții sau chiar cu cei apropiați, cu prietenii. Or, exact asta văd la mulți dintre cunoscuții și apropiații mei care au plecat de ani buni peste mări și țări, cum relațiile lor personale – și cu mine și cu alții – tind să semene din ce în ce mai mult cu cele impersonale de business.

Nu te mai sună după 19:59 seara sau înainte de 9:01 dimineața, nu-ți trimit e-mailuri în weekend, nu-ți mai bat la ușă pe neașteptate să-ți ceară niște șampon, sau să-ți aducă o bucată de plăcintă fierbinte, ieșirile la o bere se stabilesc cu trei săptămâni înainte, în ziuadelaorade, nu te mai întreabă cu cine votezi sau dacă-l înjuri pe Trump, și nici nu-ți mai răspund când îi întrebi tu, nu te mai întreabă de ce te-ai îngrășat așa, nu te mai roagă să le împrumuți scuterul sau să-i duci la 5 dimineața la aeroport, îți spun că-ți stă bine cu orice te-ai îmbrăca.

Păcat, sper să mai rămână oameni care mă sună și la 11 noaptea, sau care să mă întrebe dacă nu cobor peste zece minute la o bere, cu care să vorbesc despre politică și despre lucruri neprincipiale, care-mi trimit o jumătate de cozonac și zece ouă după ce se întorc de la socrii de la țară, care să vină să-mi ceară o cheie franceză și să mă roage să țin de boiler până îl fixează ei în perete…