de George Butunoiu

Ne-a venit și nouă rândul să căutăm o bonă. Cu primul copil s-a descurcat femeia mea singură foarte bine, nu a avut deloc nevoie de încă cineva alături. Dar la al doilea știam că nu se mai poate așa. Mai ales când primul are doi ani și ceva, exact vârsta la care sparge și răstoarnă cele mai multe lucruri pe unitatea de timp, se știe, și când dorința de a băga degetele în priză e cea mai arzătoare.

Am decis să luăm una internă, care să locuiască la noi (un mic apartament cu un etaj mai jos, mai precis spus). Fiindcă, și din spusele altora, dar și din propria experiență, știm că cei mici dorm cât stă bona cu program fix prin casă, și se trezesc la exact cinci minute după ce pleacă, fiindcă i s-a terminat programul.

Am pus și pe Facebook un mic anunț, am vorbit și cu niște agenții care asta recrutează. Cu greu m-am înțeles cu cei de la agenție, fiindcă am insistat că prefer o bonă fără experiență. Când s-au convins că nu glumesc, mi-au zis că sunt singurul client care le-a cerut vreodată așa ceva, că nu au mai auzit despre un astfel de caz. Le-am asigurat că ne descurcăm singuri cu evaluarea candidatelor, că ne dăm repede seama ce fel de oameni sunt. Mai ales că femeia mea e psiholog, și eu tot undeva pe aproape, de când cu meseria asta a mea.

Continuarea, aici.