de George Butunoiu

Până acum au existat două „filosofii“ salariale la noi, cu susţinere aproximativ egală în rândurile angajatorilor: „salarii mici, cerinţe reduse“, respectiv „salarii mari, cerinţe mari“. Fiecare „tabără“ găseşte încă destule argumente în favoarea variantei preferate. Un simplu calcul matematic spune că rezultatele finale sunt egale, aşa că echilibrul de forţe între cele două grupuri e uşor de înţeles şi de acceptat.

Varianta cu salariile mici şi cerinţele mici a fost susţinută, impusă şi forţată de sindicate (foarte puternice în Europa), sindicate care i-au obligat pe politicieni să facă legi prin care te opresc să ceri prea multe de la angajaţi, indiferent cu cât îi plăteşti. În America e invers, aşa a fost întotdeauna acolo.

În ultimii ani, însă (unul, doi, trei?), angajatorii au constatat că acest echilibru nu prea mai funcţionează. Toţi managerii cu care stau de vorbă, aproape fără excepţie, îmi spun că nu îşi mai găsesc oameni care să se încadreze în business planurile pe care şi le-au făcut, deşi au folosit metodele de analiză, de calcul şi de extrapolare care au dat întotdeauna rezultatele aşteptate până acum. Nu mai găsesc angajaţi care să vină la salarii mici şi să facă şi treabă aceea puţină şi proastă pe care o făceau înainte. Acum nu mai fac deloc sau nici nu mai răspund măcar la anunţuri. Şi angajatorii nu înţeleg de ce, pentru că asta nu se mai supune logicii primare şi evidente rezumate mai sus. Când sunt puţine joburi pe piaţă nu ar trebui să se întâmple astfel.

Greutăţile, în condiţii de justiţie socială, îi solidarizează pe oameni şi îi fac să coopereze voluntar. Însă greutăţile şi injustiţia socială, dimpotrivă, sunt amestecul cel mai exploziv cu putinţă. Criza noastră i-a radicalizat din nou pe mulţi, neîncrederea a (re)devenit generalizată, relaţiile sociale s-au antagonizat din nou – şi este evident de ce. Iar asta după ce, la începutul crizei, evoluţia a fost inversă.

Or, în aceste condiţii, angajatul cu cuţitul ajuns la os, obligat să accepte un salariu mic pentru că nu are încotro, nu va munci mai puţin doar că să nu obosească, ci va munci şi mai prost, şi asta intenţionat, ca să se răzbune pe angajatorul care „şi-a bătut joc de el“. Angajatul nu gândeşte şi nu calculează la fel că angajatorul, aşa cum îşi închipuie managerii. Pentru angajat, când se simte în pericol, „salariu mic, cerinţe reduse“ înseamnă „salariu mic“, şi nimic mai mult.

Şi va fi la fel mulţi ani de acum înainte. Cei care îşi fac socoteli şi planuri pe varianta „salarii mici, cerinţe puţine“ îşi asumă un mare risc şi vor avea surprize de proporţii. Cu guvernul în frunte, fie el şi plin cu tehnocraţi. Alternativa e singura opţiune. Dar să vedem cine va înţelege asta în Guvern şi în Parlament şi, mai ales, cine va îndrăzni să atace legislaţia care stă de-a curmezişul…

adevarul.ro