de George Butunoiu

Străbunicii mei au omorât o pisică. Bunică-mea a sugerat să-i taie capul cu un topor, ca la găini, dar străbunicul a omorât-o cu un ciomag. A murit repede, mi-au spus. Un lucru care nu mi-a mai ieşit din cap de când l-am aflat, pe la 5-6 ani, cred, m-a bântuit toată viaţa.

Când a intrat maică-mea la facultate şi urma să se ducă la oraş, străbunicii mei (bunicii ei, adică) au trebuit să-i găsească nişte haine. Tot satul a contribuit. O croitoreasă bună a reuşit să facă două rochii luând bucăţi din mai multe adunate de la femei inimoase, şi să strâmteze un palton al unei vecine care era de vreo trei ori cât plăpânda maică-mea, făcând din el un paltonaş. Văzând-o astfel îmbrăcată, tanti Maria a opinat că o blăniţă la paltonaş ar mai reduce puţin decalajul social fată de viitorii ei colegi de la oraş. Însă nimeni în sat nu avea blăniţă la palton ca să-i dea. Atunci bunicii au omorât pisica şi au făcut din ea un mic guler de blană la paltonaş. Era gălbui, cu câteva dungi mai deschise.

Şi-a pus maică-mea paltonul cu blăniţă peste câteva săptămâni, când a venit frigul, şi a ieşit cu colegele în oraş. Nu a observat că de la cămin până în centru mai mult de jumătate din părul fostei pisici a familiei căzuse deja, a văzut abia când a dat să şi-l scoată. Atunci o colegă şi-a dat seama că era o blăniţă de pisică şi a început să râdă. Maică-mea a început să plângă şi s-a întors în fugă la cămin, şi-a strâns câteva lucruri şi a plecat în aceeaşi noapte înapoi acasă. A plâns o săptămână şi nu a vrut să se mai întoarcă la oraş. Dar bunicii şi oamenii din sat au convins-o şi s-a întors până la urmă.

Da, săracii sunt brute, omoară animale nevinovate. Sunt barbari, aşa au fost dintotdeauna. Însă noi ne învăţăm copiii să se gândească la oameni, la lume, la umanitate, la frumuseţe, ca viaţa este preţioasă.

Noi credem că viaţa ar trebui să fie sărbătorită. Dar copiii lor ce învaţă de la ei? Iată ce! Noi ne învăţăm copiii să urineze în toaletă, să nu facă stropi pe jos, să se spele pe mâini cu săpun după aceea. Dar ei ce fac? Săracii îşi petrec viaţa în murdărie, făcând lucruri murdare, lucruri dezgustătoare.

Însă problema, marea noastră problemă este că săracii cresc peste tot, ca muşchiul, ca iarba, ca mucegaiul, nu poţi scăpa de ei. Ei nu au sentimente frumoase, nu ştiu ce e morala, nu simt frumuseţea şi Sublimul Lumii. Cei săraci au sânge pe mâini, din păcate. Sunt needucaţi, din nefericire. E trist că ei nu au simţ estetic, nu au competenţe, nu au skills şi nici maniere. Aşa erau atunci oamenii la ţară, aşa erau şi săracii de la oraş. Aşa sunt şi acuma, şi la fel vor fi încă multe legislaturi de acum înainte. Dar ei nu au de ales, pentru ca sunt bolnavi si slabi. Sunt „cei săraci”.