de George Butunoiu

Probabil că mulți nu știu că în vremea comunismului nu exista marea corupție. Și nu din cine știe ce virtuți, cum te-ai putea gândi prima dată, ci dintr-un motiv pe care nici nu-l pot bănui cei mai tineri, și probabil nici nu-l vor înțelege din prima, după ce vor citi: oricât de mulți bani ai fi avut, nu ai fi avut ce face cu ei! Da, sistemul era atât de bine conceput și reglat, încât te fereai singur ca de foc să ai mai mult decât decisese partidul că trebuie să ai.

Exista corupția măruntă și micile furturi erau generalizate, ca și acum. Dar asta cu voia și cu controlul partidului. Era chiar un plan bine pus la punct de a elibera puțin presiunea socială, ca o supapă pe care o puteai deschide sau închide când și cât era nevoie. Micile furturi îi țineau pe oameni ocupați tot timpul, și chiar fericiți. Într-adevăr, ce bucurie putea să fie mai mare decât atunci decât să reușeai să aduci acasă de la fabrică două conserve și o rolă întreagă de salam, sau o pereche de bascheți pentru export, și vedeai bucuria pură și nemărginită în okii copiilor?

Dar corupția mare, adică în rândurile comuniștilor cu statut, cei care decideau, nu ar fi avut nicio noimă. Atunci știai cu mare precizie ce primești când ajungi acolo sus: ce salariu, la ce hoteluri ale partidului vei sta, în ce magazine puteai intra, la ce vile să mergi în vacanță, în ce păduri vei merge la vânătoare, câți urși vei împușca, dacă te vei muta din prima în Primăverii sau mai întâi pe Aurel Vlaicu. Subînțeles că exact aceea, și nimic altceva în plus.

Continuarea, aici.