de Iuliana Stan

Oamenii tac în foarte multe feluri. Ignoranța este atunci când nu știu despre ce tac, lașitatea este atunci când știu de ce tac, fără să aibă scopul tăcerii în minte, iar diplomația este atunci când aleg să tacă fiindu-le foarte clare efectele acestei alegeri.

Unii oameni sunt foarte zgomotoși când tac, dar zgomotul nu este fonic, ci este unul de stare. Una dintre primele tehnici de negociere despre care am auzit când am intrat în lumea organizațională este că, atunci când într-o discuție se creează un moment de tăcere, cel mai slab va întrerupe tăcerea. Prin lumea corporatistă deja nu mai este un secret această tehnică, dar, și dacă este, este amuzant exercițiul de a observa cum se derulează tăcerea. Cred că nimic nu doare mai tare decât să taci conștient și cred că este singura durere conversațională reciproc resimțită, atât de către cel care tace, cât și de către cel care așteaptă să audă ceva.

Din structură ne vine să vorbim și tot din structură ne vine să auzim justificări și explicații. Ce este mai satisfăcător decât momentul când, după tăcere, celălalt începe să explice? Ne place explicația pentru că este despre vulnerabilitatea celuilalt și despre puterea noastră și ne place numai în acest sens, nu în ambele. Pare că suntem puternici, am putea chiar pretinde că știm un pic de diplomație dacă facem acest exercițiu în mod conștient. Culmea, este un exercițiu fabulos despre puterea interioară, a tăcea este un fel de gimnastică superbă a voinței. Alegem cel mai adesea să vorbim, să nu lăsăm spații goale de timp, pentru că ni se pare că avem o părere care este musai să fie comunicată.

Tăcutul cu adevărat diplomatic este alegerea conștientă de a fi martorul lucrurilor care se întâmplă în jurul nostru și de a lua deciziile în mod obiectiv, ca și cum am fi în toate rolurile celor participanți la o situație. Să vânez puterea știind că, dacă tac, am șansa să vorbească cineva este doar simplu antrenament practicat fără vreun scop. Puterea vine din luciditatea față de situație, nu din tehnică. Iar luciditatea, dacă nu are conținut, se poate transforma cu ușurință în ignoranță. Cumva tăcutul diplomatic este ascultare, tăcutul laș este frică, iar tăcutul ignorant este prostie.

În organizații, tăcutul diplomatic nu este valorizat, ci mai degrabă vorbitul. Oamenii care văd valoare în a asculta asertiv ce se petrece în jurul lor se simt neadecvați de foarte multe ori, pentru că normele comportamentale asociate cu succesul tind să susțină atitudinile mai vocale, mai expansive. Încă este la modă ideea că un vânzător bun este cel pe care îl dai afară pe ușă și el intră înapoi pe geam. Nimic mai puțin adevărat: toți, dar absolut toți vânzătorii foarte buni pe care îi cunosc sunt persoane introvertite, iar demersul lor de vânzare este unul care are clientul în centru, nu pe ei înșiși. Există și vânzători extrovertiți excepționali, dar aceștia sunt campioni foarte bine antrenați la a tăcea atunci când trebuie.

Prima secundă în care, cu entuziasm, vrem și noi să spunem că știm și avem experiențe personale identice cu cele ale celui care povestește este secunda în care entuziasmul similitudinii începe să reducă din valoarea discuției. Abia așteptăm să mărturisim că și eu, ca o continuare a unui dialog, în loc să ascultăm încercând să pătrundem în emoția poveștii interlocutorului nostru. Spunând și eu dintr-o dată, crezând că suntem empatici, am retezat și ne-am retezat accesul la dimensiunile profunde ale unei discuții. Ascultarea activă este absolut identică cu tăcutul activ, dar pare mai ușor să pretindem că ascultăm activ, decât să tăcem activ. Deprinderea de a ști în ce fel tace cel din fața ta este un instrument superb și rafinat de gestionare a relațiilor interpersonale. Sunt puternic cu adevărat atunci când știu exact și de ce, și cum tace persoana din fața mea.

Deși tentația este să auzim lumea vorbind, având impresia că tot ce se declară este întocmai realitatea interlocutorului, oamenii vorbesc mai mult despre ce își închipuie decât despre realitate. Însă, atunci când tac, se creează realitatea care ne-ar putea fi cel mai de folos în interacțiune. A ști să gestionăm tăcutul (nu tăcerea) este mai puternic decât orice interacțiune verbală aparent inspirațională.